Ca o făclie lyrics

Prin tomuri prăfuite ce mesele-i încarcă,

Edgar trece cu gândul prin veacuri, ca-ntr-o barcă.

Nimica nu oprește a gândurilor grabă,

Din când în când în cale-i pe sine se întreabă:

La ce folos că timpul și spațiul străbate

Și ce folos că vecinic râvnind singurătate,

El de nimic în lume viața-i n-o s-o lege,

Că-nțelegând deșertu-i, problema-i n-o-nțelege...

Ce caută talentu-i în șirele s-arate?

Cum luna se ivește sau vântu-n codru bate?

Dar de-o va spune-aceasta sau dacă n-o va spune,

Pădurile și luna vor face-o de minune.

Ba ele vor întrece de-a pururi pe-autori,

Ce-au spus aceste lucruri de zeci de mii de ori.

O, capete pripite, în colbul trist al școlii,

Cetiți în foliante ce roase sunt de molii

Și viața, frumuseța, al patimei nesaț

Nu din viața însăși, ­din cărți le învățați.

În capetele voastre, de semne multe sume,

Din mii de mii de vorbe consist-a voastră lume.

Ca o făclie stinsă de ce mereu să fumegi,

De ce mereu aceleași gândiri să le tot rumegi

Și sarcina de gânduri s-o porți ca pe un gheb?

Astfel ades în taina durerii mă întreb...

Nu aflu unde capul în lume să mi-l pun:

Căci n-am avut tăria de-a fi nici rău, nici bun,

Căci n-am avut metalul demonilor în vine,

Nici pacinica răbdare a omului de bine,

Căci n-am iubit nimica cu patimă și jind ­

Am fost un creier bolnav și-o inimă de rând.

Demult de vorbe goale nici voi să mai ascult,

Nimic e pentru mine ce pentru lume-i mult.

Ce este viitorul? Trecutul cel întors,

E șirul cel de patimi cel pururea retors.

Am azvârlit în laturi greoaie, veche cărți,

Cari privesc viața din mii de mii de părți,

Și scrise în credința că lumea tot se schimbă,

Cu dezlegări ciudate și cu frânturi de limbă.

Nu-i foliant în lume din care să înveți

Ca viața preț să aibă și moartea s-aibă preț...

Și de pe-o zi pe alta o târâi uniform,

Și nici să pot de somnul pământului s-adorm!

Pustie, sură, rece și fără înțeles...

Nu apăr adevărul, nu apăr un eres,

Nu sunt la înălțime și nu sunt dedesupt,

Cu mine nu am luptă, cu lumea nu mă lupt.

Să-nving eu adevărul sau să-ntăresc minciuna,

În cumpenele vremii sunt amândouă una.

Să țin numai la ceva, oricât ar fi de mic...

Dar nu țin la nimica, căci nu mai cred nimic.

În manta nepăsării mă-nfășor dar și tac

Și zilele vieți-mi în șiruri le desfac,

Iar visurilor mele le poruncesc să treacă,

Iar ele ochii-albaștri asupra mea și-i pleacă,

Cuprinse de amurgul cel fin al aurorii:

Văpaia-n ochi unită-i cu farmecul palorii.

Trec, pier în adâncimea iubirii și-a genunii

Icoanele frumoase și dulci a slăbiciunii,

Ca flori cu veștejite și triste frumuseți:

Uitarea le usucă sărmanele vieți...

Ș-apoi? Ce-mi pasă! Fost-am în lume poate unic

Ce fără să știu unde pe-a lumii valuri lunec?

Mulțimea nu se naște decât spre a muri...

Rușine-i al ei număr cu unul a spori?

Ferice de aceia ce n-au mai fost să fie,

Din leagănul cărora nu s-a durat sicrie,

Nici în nisip vreo urmă lăsară-a lor picioare

Neatinși de păsul lumii trecute, viitoare,

De-a pururi pe atâția câți fură cu putință:

Numele lor e nimeni, nimic a lor ființă.

Ei dorm cum doarme-un haos pătruns de sine însuși,

Ca cel ce-n visu-i plânge, dar nu-și aude plânsu-și,

Și-a doua zi nu știe nimic de acel vis.

Vai de acel ce ochii în lume i-a deschis!

Blestem mișcării prime, al vieții primul colț!

Deasupră-i se-ndoiră a cerurilor bolți,

Iar de atunci prin haos o muzică de sfere,

A cărei haină-i farmec, cuprinsul e durere.

O, genii, ce cu umbra pământul îl sfințiți,

Trecând atât de singuri prin secolii robiți,

Sunteți ca acei medici miloși și blânzi în viață,

Ce parcă n-au alt bolnav decât pe cel de față.

Oricui sunteți prieteni, dar orișicui îi pare

Că numai pentru dânsul ați fost în lumea mare.

În orice veac trăirăți neîncetățeniți,

Și totuși nici într-unul străini nu o să fiți,

Căci lamura vieții ați strâns-o cu-ngrijire

Și dându-i acea haină de neîmbătrânire,

Oricât se schimbe lumea, de cade ori de crește,

În dreapta-vă oglindă de-a pururi se găsește.

Căci lumea pare numai a curge trecătoare.

Toate sunt coji durerii celei nepieritoare,

Pe când tot ce aleargă și-n șiruri se așterne

Repaosă în raza gândirii cei eterne.

Iar adevărul, ca și păcatul mumii Eve,

De față-i pretutindeni și pururea aieve.

• Artist:Mihai Eminescu